IUNIE, MINERII ŞI DEMISIILE

Scriam, ce-i drept nu cu prea multă vreme apusă, despre reîncarnarea lui Emil Boc ca urmaş al lui Sorin Apostu prin metoda alegerilor. Titlul poveştii era unul plin de speranţă şi dispreţ – „România a scăpat, Cluj Napoca încă nu”. Ce nu ştiam atunci şi am aflat după „duminica roşie” (într-un viitor o pot numi şi duminica oarbă) că el va deveni reduta vie a pedeleului umilit ca Bute în Anglia. De aici pleacă povestea mea, de la meciul de box.

Portocalii şi-au forţat norocul aplicând cu atâta dispreţ...reforma.

Blonda fostului turism din România, pe numele de ministru Elena Udrea, câlcând pe şirul de poşete, Channel Clasic Bags, Hermes Birkin, Lady Dior, Luis Vuitton, Hermes Hot Orange Birkin şi altele, apropo să nu le consideraţi cumva staţii de metrou, şi peste „alte cele”, i-a speriat pe pedeliştii din capitala lui dr. Oprescu cu o demisie. Nu ştiu dacă este de onoare sau de oroare a tot ceea ce s-a întâmplat, dar al naibii de bine stăpâniţi unele cuvinte întinse, ce-i drept nu ca poşetele, cu o logică de om politic şi cu un decolteu pe măsură.

Mă provoc să-mi reamintesc cuvintele şi să le-nţeleg fără a vă interpreta discreta viclenie. Citat: „...ca om politic responsabil şi cu onoare, am decis încă de duminică seara să demisionez din funcţia de preşedinte al PDL Bucureşti...”

Stau, într-o poziţie destul de nefirească, şi-mi întreb interiorul, era nevoie şi de cele două cuvinte: responsabil şi onoare. Duhul îmi dă maţale la o parte şi cu câteva crampe deocheate lasă să se înţeleagă cum îmi şade mai bine cu răpunsul. Năucit de cap, înţeleg de ce fostul ei şef (?!) răsuceşte cuţitul în rană cu pricepere şi umor. Citat: “...PDL a fost cel care şi-a asumat în parteneriat cu preşedintele Băsescu să treacă România prin criză, şi-a sacrificat imaginea şi voturile ca România să nu se prăbuşească economic. USL a luat cireaşa de pe tort, profitând de toată muncă noastră. Am avut curajul să ne asumăm aceste lucruri, nu am fost laşi. Am plătit preţul politic. Cele aproximativ 20% pe care le avem reprezintă o premisă importantă pentru a pregăti revenirea la guvernare...”

N-am crezut la prima citire, de aceea mi-am permis să trag de timp şi să-mi mai clătesc ochii şi să-i usuc bine cu o porţie de râs, fenomene ce s-au întâmplat de fapt. E inutil să mai întreb pe cine reprezintă Traian Băsescu, cum e inutil să-mi întreb curiozitatea dacă Victor Ponta ştie tot timpul ce face.

În luna cireşelor de mai, deci în iunie, pare să-mi zâmbesc o altă soartă tristă. Minerii au devenit jurnalişti de anchetă şi i-au luat la întrebări pe opozanţii lui Ion Iliescu. Erau întrebări seci şi la ficat. E drept că unii mineri erau ieşiţi direct din şutul de “nu ştiu cât şi zece”. Bâta pe post de microfon, ranga înlocuitor de trepied pentru camerele tv, făcea ca interviul cu opozanţii să-şi aclame succesul. Ion Iliescu atunci şi Traian Băsescu acum au încercat să reprezinte ceva. Acel ceva nu există.  Traian Băsescu, ca un urs printr-un bârlog al propriilor fructe de pădure, dă cu nasul şi-mi ameninţă viitorul prin cuvinte desprinse de pe tabla “preşedintelui-jucător”.

Am confundat, dacă mai era nevoie, naţionalul cu localul, mic cu mare, mult cu puţin. Elementul confuz şi la una şi la alta era...promisiunea. “Am să ţi-o trag” îmi şopteam la ureche. Votul proiectelor locale a fost înlocuit de votul politic, unii numesc această atitudine “după faptă şi răsplată”. După succesul acestui vot naţional şi politic, am dat frâu democraţiei. Cei care se cocoaţă pe 50 sau mai mult se numesc democraţi, doar cei răi îi numesc...dictatori. Vorba lui Ghiţă Tăvălug  – “ până amu o fost ce-o fost, stai să vezi de amu…” – continuarea nu mai are rost şi nu e de actualitate (?!).

Toate au trecut pe lângă mine şi n-am fost atent. Minerii au adus liniştea (să nu uitaţi de procentele de atunci), useleul îmi aduce liniştea (să nu uitaţi de procentele de acum) şi iunie îmi aduce cireşele de mai. Doamne ce zemoase sînt. Poftă bună!

În duminica roşie nu mi-am pierdut demnitatea. Găsitorului nu-i las nimic. Ne mai vedem şi ne mai...citim.

Al vostru şi al meu, Pilu  

p.s. – nimeni nu-i perfect