SĂ FIE BINE CA SĂ NU FIE RĂU

 Pentru început fac o mică precizare. Acesta este și nu este un pamflet, are și n-are introducere. Îmi place în postsocialism din mai multe motive, unul e chiar banal. Îmbătrânesc. Trecutul încep să-l uit și atunci rămân doar cu amintirile din... viitor. Pot să privesc cu mânie și patimă orice răsărit de soare în speranța că viitorul trecutului meu este nesigur precum moartea în fața nimănui.

Am precizat că n-am introducere? Ciudat, am și început să uit. Of... tinerețe.

Zilele trecute s-a abătut un cod de furtună și ploi peste fotbalul autohton. Rădoi în sus, Hagi (amândoi) în jos, Burleanu e vinovat, ce caută pe aici, să plece, sînt doar câteva îndemnuri cabaline auzite și citite în inimitabilul postsocialism a unui trib din fostul bloc comunist.

Fotbalul mi-a ”mâncat” atenția și m-a lăsat flămând în fața unui blid plin cu sarmale. 

În perioada ”apusă” sportul, și nu numai, era desenat peste mine cu trasee scurte și clare. Conturul slav și caracterele chirilice au fost ca o evanghelizare pe acest teritoriu. Sistemul a creat apostoli, iar apostolii au creat... credincioși. Aici s-a jucat ”match-ul”. Sistemul sovietic, odios fie vorba între mine și tine cititorule, s-a jucat cu... viitorul.

În marea mișcare sportivă a sistemului sovietic s-au născut câțiva campioni. Un campion este unic, dar nu doar aici, ci peste tot! E Nadia Comăneci! Aici e piscul, vârful. Doar ea stă la masă cu Dumnezeu și vorbește despre una sau alta. Curiozitatea divină este așa de mare încât și acum o întreabă, cu voce tremurândă – ”ce ai încât ești mai cunoscută ca mine?” Nadia zâmbește și îi șoptește, discret, la ureche. ”Curaj Doamne. Doar curaj!” 

Cam de aici pleacă... viitorul. 

Într-un septembrie recent, o cantitate uriașă de deontologi încercau să-i pupe (da, chiar și aia) orice lui Mirel Rădoi. A venit octombrie și acei deontologi, chiar dacă în timp s-au mai adunat câțiva, s-au grăbit să-l forțeze pe Mirel să le pupe lor ce au pupat ei în... septembrie. Ptiu, chiar și ieșenii s-au băgat la pupat. Preahlizitul Daniboy se ascunde sub barba slâioasă de grăsimi financiare și își mătănește (de la mătănii) centrarea la colțul scurt. Cel lung e ocupat de echipa firului scurt și câțiva enoriași plecați  spre alte catedrale cu gratii. 

Când ”pe banca suferinței” se afla un neamț, grupul deontologilor s-a aruncat precum vulturul asupra unui pui ”Petreuș” (dacă ai avut cartelă cititorule, te-ai prins) să-l devoreze prin mișcări ample de cioc. Ciochiștii aruncau idei filosofice profunde. ”Nu cunoaște Daum ăsta cultura noastră”, ”nu ne simte pe noi”, ”n-are forța de a ne înțelege fotbalul”. Eu am crezut că deontologii nu sînt și nesimțiți. Îi știam de hoți, mincinoși și slâioși. Chiar îmi aduc aminte cum un mare (pârț) selecționat, atunci, arunca spre public ”ăsta chiar nu știe să antreneze”. 

Sistemul sovietic, odios cum am mai precizat, a reușit să-și formeze în acest ”bloc comunist”  ideologii prin care individul să fie unul... nou!

În sport s-au născut campioni. În medicină s-au născut campioni. În educație s-au născut campioni. Ăsta era omul nou! Campionul!

Evident că în spatele și-n fața campionului era un cuvânt, detestat astăzi, numit simplu: muncă! Cam de aici începe... talentul!

Nu poți să devii campion dacă nu ai echipament, nu poți să devii campion dacă n-ai.. și n-ai... și n-ai, și tot așa până la un capăt al statisticii unde te întâlnești cu valoarea neutră pentru adunare și scădere.

Regula numărul unu. Succesul se construiește prin muncă. Regula numărul doi. Nu te abați niciodată de la regula numărul unu și regula numărul trei este un amestec între primele două reguli! 

Într-un război cu ”vestul” match-ul ultimilor trei decenii nu este spectaculos, chiar dacă Hagi îmi striga cu ceva vreme în urmă să-i construiesc statuie. 

Privesc printre ”numere”, pentru că el, Gh. Hagi se exprima mai zilele trecute despre un selecționat că este cel mai bun pentru că este... ”un om al numerelor”. În duelul cu ”vestul” am avut următoarea aritmetică:

1990 – am învins o singură echipă din vest (San Marino). An cu participare la campionatul mondial!!! Pardon, am învins Polonia. E mai la vest. 15  meciuri

1991 – am învins patru echipe (doar Spania contează). 10 meciuri

1992 – două victorii (Feroe și Țara Galilor). 8 meciuri

1993 – trei din zece

1994 – anul... american. Am învins o singură țară din Europa. Slovacia. Au fost 16 meciuri

1995 – două din opt. Au fost victime Polonia și Slovacia (a devenit... clientă)

1996 – două din unsprezece. Islanda și Macedonia, e drept că astăzi ne... macină.

1997 – trei din opt. Se adaugă Irlanda la cele de anul trecut! Irlanda în sfârșit o echipă! Priviți statistica ce ţări au căzut din vestul Europei!

1998 – am destabilizat Anglia și Portugalia. De ce? Habar n-am.

M-am plictisit de statistică. Duelul cu vestul e dur, chiar și acum. Ochi aruncați spre fotbal, lasă nepăzită altă disciplină. Poate gimnastica, probail canotajul sau boxul. E mult ”deranj” în cel mai ”economic” sport. Mizeria s-a transformat în mobilier. Face parte din sistemul de joc, indiferent de antrenor. Dacă joci 1-4-4-2 e la fel de complicat ca 1-4-3-3, pentru că mâna a fost înlocuită de tatuaj. Simbolul mâinii și nurii duduii contează. Chiar și garajul.

Eram în parcarea stadionului ”23 a 8-a” și alerg spre minunea blondă să-mi dea un autograf. Era lângă o Dacie bej sau albă de DJ cu număr scurt, ceva cu doi și unu, dar memoria m-a părăsit. Timid întind o hârtie, puțin șifonată, să-mi iscălească o ”pasă” spre nemurie. Lângă mine apare un uriaș cu un... ”kent-an” în colțul gurii. Era Țețe. Apărase magistral. România a învins campioana mondială. Bearzot și Rossi și-au aruncat pizza în fața unui balmoș fierbinte. Atunci Cristian Țopescu a vorbit puțin și înțelept la stația de amplificare. N-am prea înțeles atunci. M-a ajutat tata să ”prind firul”. Simt și acum emoția acelui moment (au fost multe). Țopescu a trimis spre public – ”putem să învingem și să nu ne calificăm, dar putem să pierdem și să ne calificăm”. N-a fost niciuna. Am învins și ne-am calificat! 

De ce am învins? Pentru că Augustin nu avea tatuaj? Nici vorbă. Pentru că Moraru fuma? Nici vorbă. Pentru că Andone era din Hunedoara? Nici vorbă. Pentru că Geolgău era creț? Nici vorbă. Pentru că Balaci a destupat un vin bun? Nici vorbă. Pentru că Boloni mergea la Târgu Mureș cu trenul? Nici vorbă. Aici e buba sau rana pe înțelesul postsocialismului. Dacă iei din portofel și nu pui nimic intri în faliment. Așa-i și-n fotbal. La fel și-n gimnastică. Boxul? Prea multe croșee și directe! 

Acum în fața plutonului este Rădoi. Comandantul de pluton comandă și deontologii... ”trage” (pentru că e mai mulți de 50). 

În sport pute rău, pentru că – fug cu mintea spre un vechi prieten și zicala lui – nici sportivii... ”nu mai e sportivi” (sînt peste 50). 

De aceea Nadia rămâne unică. Tiparul ei s-a epuizat. Sport în România? Da. Campioni? Da. Modele? Din păcate... nu! 

Deontologii și vizionarii (aici chiar foști sportivi) au reușit să distrugă acel ”tipar” modelat de o puștoaică din Onești. Postsocialismul atât de original și mioritic este diferit de postsocialismul unguresc sau polonez. Tiparul lor este curajul. 

Aștept să sune clopoțelul și să merg la ora de educație fizică. Of, am uitat am... scutire. Ce bine! Merg la mall, poate... prind ceva.

Ăsta-i sportul național. 

ps

am fost atât de blând în minipamfletul ăsta încât nici mie nu-mi vine să mă Încred.