PE JOS, SĂ NU MERGI NICIODATĂ!

     Trist. Acesta este cuvântul care mă frământă şi-mi dezvoltă comportamentul. Amăgirile s-au acumulat precum creşterea economică în ochii premierului filosof şi mulţumitor conducerii de stat pentru minunatili (cu i şi nu cu e) condiţii oferite de stat şi iar stat.

        Întrebările ce-mi crează disconfort, nu demult, să fie vreo doi anişori, sînt atât de puţine încât nu încap în toată hârtia produsă de pădurea...defrişată. În rândurile ce urmează nu mă ocup de „tata” pădurilor de pe la noi, n-am încă toate informaţiile. Fiind mai sărac decât „unii” eu nu lucrez cu...”note informative”. Apropo d-le mr. (pe atunci) C.....s (acum cred că aveţi alt nume) propunerea domniei voastre? Citez din memorie – „n-ar fi bine să avem un cerc al nostru” – n-au trecut decât vreo 20 de ani de atunci. V-am spus clar şi scurt – „nu-mi plac figurile...geometrice”. Cu alte cuvinte nu sînt supărat pe nimic, în cel mai fericit caz pe mine, că nu m-am ucis aici şi să-mi nasc viaţa în altă lume.

        Dacă merg mai mult de două sute de metri pe jos e imposibil să nu mă întâlnesc cu o moacă cunoscută. Şi dă-i spre un dialog surd şi plin de politeţe, dintr-o parte. Ai auzit că „X” e securist, dar sub acoperire, îmi spune partenerul de dialog. Moaca mea se deformează într-una perfectă de...”habar n-am”, dar asta nu mă opreşte să-i tai povestea pe care o anticipam de altfel şi nu doream să o aud şi-l întreb, ce-i drept cu uşor dispreţ, „da tu de unde şti”. Nene, să mori de râs, ca-n filmele cu actori proşti şi cai româneşti. Tot arborele ginecologic, pardon genealogic, (la origini l-am trimis în gând) îl ştia. Când a „supt” întâia oară. Cine are grijă de „fermă”. Cine se ocupă de „marketing”. Ce mai, era un „absolvent”...perfect. Nu-l mai suport şi...noroc ceresc. Îmi sună telefonul şi îmi cer scuze. Cu două, trei epitete găsite extrem de  greu în vocabularul personal aflat în conflict cu „oamenii de bine” îmi iau la revedere şi plec să-mi limpezesc atitudinea la o cafea. De terasă nu poate fi vorba. E frig şi atât.

Intru în prima „ce-o fi” din drumul meu spre libertate şi mă aşez la o masă, bine aşezată într-o cafenea destul de înghesuită. La geam şi singur la masă preţ de o sorbitură şi două fumuri dintr-o ţigară. Şi aia cerşită. Bătut pe umăr, ca o transmisie morse. Mă întorc şi dintr-o dată în mine două persoane. Una, faţă în faţă cu un alt „om de bine” şi alta, în mine, căutând un vocabular cât de cât...normal în asemenea condiţii. Trec peste schimbul de cuvinte a primelor trei, patru minute şi intru la obiect. El mă întreabă (cred că întrebarea îi era pregătită de vreo doi ani) – „ ce ai cu „X” – cu o siguranţă mai mare decât cea a statului de drept îi răspund fără cuvinte, folosindu-mi partea superioară a corpului, respectiv singurul gât şi cap pe care-l aveam. A înţeles că n-am nimic cu personajul „X”, deci şi prin urmare, într-un târziu apelez şi eu la cuvinte pentru o comunicare...vie, chiar dacă eram mort de vreo douăzeci de minute. „Frate (apreciaţi modul de adresare), amicul tău mă poate suna şi afla de la mine ce şi cum. Nu merită prin intermediari, se pierde esenţa şi ce este mai important are contact direct cu normalitatea”. Bine, n-a înţeles el mare lucru, dar nu-mi lasă plăcerea de a-mi bea totuşi cafeaua, ce s-a răcit, şi-mi provoacă o greaţă etalând cu o voce plăcută mai ales celor din jur (cafengii erau fascinaţi la auzirea numelor, faptelor şi a altor masturbări economice din lumea „oamenilor de bine) „fenomene nenaturale”. Cum se dă şpagă acolo, cine-i intermediarul. De ce se lucrează prin doi intermediari şi localităţi diferite. De ce ăla de „acolo” lucrează la noi şi „boii de aici”  lucrează acolo. Fiecare propoziţie se temină identic. „ Sînt la mâna noastră, nu pot face nimic”. Simt că discuţia se apropie de final, datorită coborârii tonului şi a întrebării ce pare a fi un ultimatum: „ Deci, ce să le spun, vii cu noi?”. Folosindu-mi acelaşi limbaj ca la început, apelând la gât şi cap. Mă salută cu o uşoară scârbă (a încercat să-şi lase loc clasicului „bună ziua”) şi pleacă. Cafengii nemulţumiţi (?!) se întorc la ale lor, dar uşor ca un fum de ţigară aud – „ce prost, mai bine cerşetor decât...”om de bine”. Fata de la bar şi nu cea de la pagina cinci, îmi face semn că e ok şi pot pleca. Îi zâmbesc şi plec spre libertate.

Ajung în faţa unei vitrine pline cu pături şi cergi. Mi-e dor de Maramureş. Chipul mi se schimbă în ritmul gândurilor, m-am plimbat prin Sighet, am ajuns cât ai clipi la Săpânţa şi când să-mi plece gândul la Cavnic, văd în faţa mea un dulap de...om. Privesc în jur şi caut...pisica neagră. Ptiu drace, îmi zic, alt „om de bine”. Trec peste dialogul de început, simt că-l bănuiţi, şi intru direct la subiect provocat de partenerul de dialog. Zice el, „nu mai avem oameni acolo unde eşti tu, cei care sînt îs slabi şi n-au substanţă”. „Omul de bine” nu ţine cont de nimic, ba are scrupule şi îşi bagă mâna în buzunar şi îmi arată un teanc de bacnote verzi şi mov. Îmi spune acelaşi lucru prin mai multe propoziţii, sperând să-mi facă poftă. „atracţiile” lui. Cum că „ăla” a luat atât făcând serviciul respectiv, că maşina aia lu' „ăla urât” el a....intermediat-o, că „tipa aia” el a „plasat-o”. La un moment dat îmi era teamă că nu-mi ajunge timpul alocat plimbării pe jos să-i ascult...nominalizările. Îmi zic în sine – „a înnebunit lupul”. Mă ia de după cap, îi permitea alonja, şi mă invită la un prânz. Îl refuz, arătându-i bonul de la covrigul cumpărat cu vreo două ore în urmă. Râde şi spune – „hai, că nu eşti de un covrig”. Insitenţa lui devine obositoare, dar atitudinea mea fizică provoacă rumoare în lumea celor din jurul nostru. Trecătorii se opresc pe moment întrebându-mă dacă sînt probleme. Le fac un semn discret că totul e sub control, mai puţin mintea şi atitudinea „omului de bine”. „Dulapul” înţelege şi-mi lasă liber drumul spre libertate.

Debusolat privesc clădirile ce-mi păreau fără sfârşit, oamenii ce mergeau în ritmul lor, şi-mi zic foarte scurt. Gata. Plec spre casă.

O iau pe cel mai încurcat şi ascuns drum în speranţa că doar cu Dumnezeu mă pot întâlni. Cu paşi siguri şi grăbiţi şi cu gândul la povestea „Soacra cu trei nurori” îmi construiesc iluzia ochiului de la spate. Simt în spate un uşor gâfâit şi o umbră. Nu mă întorc simţind pericolul. Nici cea mai mică unitate de timp nu poate să măsoare gestul cu care sînt oprit şi îmbrăţişat. Nu credeam că pot să fiu atât de „căutat” într-o singură zi. Nici nu vreau să-mi amintesc nimic, doar dorinţa pentru cititor m-a făcut să-mi reamintesc totul. „Nebunule (îmi zice cel care m-a îmbrăţişat) stai o clipă”. Şi încep să coboare spre mine informaţii şi opinii care mai de care. Cum că aşa-i bine şi aşa-i rău. Mă fascinează lejeritatea pronunţării unor chestiuni pe care nici nu le bănuiam, dară-mi-te să le...aud. Îmi spune că el l-a pus director pe tipul de la „fabrica de poze” şi este un bun executant. Mă întreabă dacă-mi plac „pozele”. Am răspuns aşa cum ştiţi. Cu capul folosindu-mă de gât. Tot ce mişcă-n zonă este datorită lui şi numai lui. Nemulţumit de oferta pe care mi-a făcut-o plusează cu câteva detalii. „Vezi, şi tipa aia a venit la mine. Tu ce vrei?” Acelaşi cap şi acelaşi gât. Nu se lasă şi crede că-mi dă mat. „Analfabetul ăla e lider că am vrut eu” îmi zice plin de satisfacţie. De data asta tac. Eu bănuiam ceva, dar nu eram sigur. Certitudinea mea a fost eliminată. Zâmbesc uşor şi-mi folosec gura pentru comunicare de data aceasta. „Interesant. Am bănuit, dar n-am crezut că poţi ajunge atât de sus”  şi plec. Ameninţările venite din gura lui şi de la vreo douăzeci de metri mă lasă indiferent şi sărac. Merg pe drumul meu. Spre libertate.

Ajung acasă. Deschid uşa. Privirea soţiei mele etalează mai multe întrebări şi răspund într-o ordine  bănuită numai de mine ca fiind normală. Concluzia răspunsurilor e simplă. O îmbrăţişez şi îi şoptesc uşor – „iubito, niciodată să nu mergi pe jos”.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.
De dincolo şi de dincoace, Pilu