DEZVOLTA-MI-AŞ VIITORUL

În povestea de astăzi îmi propun să studiez rolul şi influenţa unui cuvânt în viaţa unui individ. Cuvântul e substantiv în şomaj şi verb când are loc de muncă pe perioadă clar determinată. Dialogul poveştii de azi: dezvoltare – a dezvolta.

Spre bucria mea şi a altora, următoarele rânduri nu-mi aparţin şi nici n-o să aparţină vreodată: „...Programul Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii este cel mai mare proiect de investiţii în infrastructura publică din ultimii 20 de ani. Este unul dintre programele care vor permite accelerarea investiţiilor şi transformarea condiţiilor de trai din România şi am reuşit să-l mişcăm după câteva luni de discuţii cu bănci, fonduri de investiţii şi firme de construcţii...” – cuvintele aparţin Elenei Udrea, iar sublinierea mie şi mous-ului din dotare. Ce m-aş face fără şoricelul jucăuş?. “Blonda de la minister” (nu e ideea mea, habar n-am cine-i...naşul) mă bagă-n ceaţă cu minunatele condiţii. Povestea trecută am scris despre şeful ei (Emil Boc, pentru a nu se înţelege greşit) care scria despre minunatele condiţii de învăţământ create de nea Nicu şi Lenuţa (tiza).

Curios din fire “navighez” pe internet şi dau de blogul Elenei Udrea. M-a răscolit crunt rubrica – viaţa – traseu scurt şi la obiect: copilăria – avocat şi politician. Cred că adolescenţa a fost una scurtă, altminteri eram informat despre “ceaiuri”, “discoteci” sau altele ce compun atât de discret adolescenţa. Nu-i bai nici eu n-am fost utecist.

Îmi plimb ochii strâmbi dealtfel şi râd la fiecare click. Nu ştiu dar îmi dau seama când poate omul şi când nu, dar asta o să fie altă poveste. Acum am doar câteva mici liniuţe şi de la capăt, fără nici un control...anunţat, deci şi prin urmare cu linuţă şi de la capăt:

- încearcă Leano (îmi permit să-ţi spun aşa, pentru că sînt mai mare decât tine din toate punctele de vedere mai puţin cel financiar – logică corect?) poţi să transformi spusele regretatului jurnalist, Mile Cărpenişan, - „vă provoc să fiţi oameni” – dintr-un plural al tuturor într-un singular lipsit de toc, ruj şi neputinţă;

- deageaba ai fost atât de studioasă şi ai dat de pământ cu un liceu (a fost obligatoriu) şi cinci universităţi, că tot nu faci diferenţa dintre trecut şi prezent. Să mă explic. Pe pagina de dezvoltare a imaginii domniei tale „stă” afişată rubrica – ce fac azi -. M-am prins repede, ca iaurtul ce face piciorul frumos şi „siviul gros” că-i vorba de o activitate. Acum când e azi, e o întrebare dubioasă ce alunecă de la sublim la ridicol în doar câteva...lecturi. Vă e ruşine să ne puneţi în dificultate cu rubrica – „ce-am făcut” în loc de „ce fac” ? -. Nu-i ruşine. Dar cum naiba să citesc şi să caut...dezvoltare în actualitate (pe la mijlocul lunii ianuarie trecut) cu începutul lunii? Nu se face. Pute a „mişto” (cuvânt ajuns în Ardeal datorită dezvoltării);

- citesc cu atenţie rubrica – blog – şi îmi dau seama că titlul de ministrul MRDT îl meritaţi cu prisosinţă – citate din blog:

o „...pornim de la capăt cu munca, grijile, stresul, problemele care nu suferă amânare...”

o „...România are aprecierea unanimă a instituţiilor financiare internaţionale şi a celorlalte guverne europene....”

o “...Costurile de reabilitare sunt mari pentru că monumentul se află într-o stare deplorabilă, fiind un pericol pentru oamenii care trec pe acolo...”

- am rămas la aceste trei idei din cele mai recente postări, care vă aparţin bineînţeles. Cum sună următoarea propoziţie: România suferă, starea e deplorabilă pentru că sunt mari...costurile. Datorită sloganului “viitorul sună bine” mă aşez liniştit şi-mi privesc viitorul luminat. Nu pot să nu remarc bucuria pe care aţi creat-o în familia mea şi între cunoscuţi când am aflat că viitorul casinoului din Constanţa rămâne în...Constanţa. Abia atunci am înţeles de ce primarul “exotic” al Constanţei este atât de...vocal band;

- dezvoltarea fără un popor studios pe bune, nu cu siviuri încărcate într-o vacanţă şi două deplasări, fără oameni sănătoşi la minte, fără oameni sănătoşi ad-literam nu se poate face dezvoltare;

Gata, las liniuţele în seama celor care mai vor să continue, mă prefac obosit şi-mi plâng cam un sfert de ceas de milă pe simplu motiv că n-am suportat dezvoltarea. M-am aşezat de curmezişul, nici un strop de apă n-a trecut de mine spre moara ce-şi usucă paletele aşa că deci şi prin urmare îmi pun o simplă şi minimă întrebare:

CÂND (atenţie nu unde) A GREŞIT ACESTĂ NAŢIE SĂ AIBĂ OAMENII PE CARE-I MERITĂ?

N-aştept nici un răspuns. Îl găsesc singur, când îmi deschid ochii şi ies pe stradă, când merg la muncă, peste tot. Răspunsul meu este în activitatea mea, dar-ar boala în mine să dea să nu mai merg nicăieri şi atunci totul e roz şi plan de dezvoltare. Europenii se înghesuiau (cuvânt uşor exagerat) pe la începutul secolului trecut să-şi facă loc în ţara tuturor posibilităţilor (căutătorii de aur din America), n-a trecut decât un secol şi o ţară mică cu oameni mici (cei înalţi să ignore acest aliniat) devine...a tuturor posibilităţilor. Mă duc la mormântul străbunicului meu (n.n. pasager pe Carpathia şi fost posesor de bilet pe Titanic) şi-l rog să apeleze la viaţa veşnică. N-are rost să mai plece. Am ajuns ţara tuturor posibilităţilor. E posibil orice. „Hai, tătă Nuţ, şi minunează-te, ce frumos e afară!” El nu mă aude şi se întoarce pe partea cealaltă.

Dacă îmi pun speranţa în ziua de mâine şi ea întârzie să vină, cine-i de vină? O lume ce-i împărţită între două testamente şi cu bogăţii ascunse pe cine mai interesează dezvoltarea şi aia discretă. Îmi aduc aminte de bancul numărul unu din top Forbes. Ce creşte şi nu se vede în România? Nivelul de trai. Ştiu că trăiţi bine, pe viitor vă rog să vă...dezvoltaţi bine.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu