NU-MI PLACE ÎN STRADĂ!

Am stat blând zilele astea, doar aşa mi-am putut masca admiraţia faţă de „băieţii deştepţi care mai au uniformă şi bun simţ (?!)”. În viaţa de zi cu zi, muritorii, adică cei fraieriţi de jocul lingvistic – să trăţi bine - se adresează cu...”uite maică, protestul”. El, protestul, a fost singurul care s-a luptat cu normalitatea, chiar dacă unii se văd dincolo de baricadă, eu l-aş redenumi în „prost testul”, doar aşa în ciuda celor care mă căutau, ba între cei paşnici, ba prin...galerie. Galeria de la Roşia Montana fiind închisă, Miron Cosma fiind ocupat cu apartamentul distrus din Mamaia, Marian Munteanu nemaiavând opoziţie din minerit s-a lăsat dus de val şi a rămas doar cu...declaraţiile, iar Valeriu Sterian şi cântecul lui dăruit nouă românilor – Vino, Doamne – a decis ca el să plece. Aşa şi eu. Era frig, n-am vrut să ies în stradă. Oricum am evoluat paşnic şi serios în două decenii. Am preluat şutul minerului nemulţumit dar şi şutul în labdă (minge pentru unii). Îi ceva, decât nimic, e bun şi un gol. Un gol prea mare sau un şut luat, e bine luat.

În decembrie '89 am ieşit în stradă pentru libertate, după douăzeci de ani şi în ianuarie s-a ieşit pentru...sănătate şi fotbal, asta numai dacă ţin cont de scandări şi participanţi, evident nu toţi, doar cei care au ajuns în mod „atât de natural” pe stradă. Galeriile din lumea întreagă s-au unit să-l demită pe cel mai ineficient cuplu de atacanţi: Băsescu-Boc, eu m-aş fi aşteptat la cuplul Sandu-Dragomir sau poate el va fi următorul.

Lipsa fotbaliştilor din politica aflată la putere, lipsa „jucătorului” (auto-declarat) din peisajul dialogului a dus la ceea ce s-a întâmplat cu ceva zile în urmă.

Nici unul n-a avut curajul şi priceperea de a gestiona un campionat cu echipe clădite pe „buget” şi „valoare”. S-a ajuns la conflict de stradă pentru că s-a dorit, aşa cred eu (oare sînt singurul ?). Dar cât de mult contează ce cred eu? Tot atât de mult pe cât contează cuplul de atacanţi din fotbalul de...opoziţe mutat spre o şi poziţie .

Cu ceva vreme în urmă „spuneam în scris” că acolo unde sînt probleme grozave, avem nevoie de oameni grozavi şi soluţii...grozave. De trei ori grozav şi deloc altceva. Nimeni, dar nimeni n-a apărut să comunice normal. Poveşti pline de limbaj „gps” m-am săturat - „reconfigurăm traseul”. E atât de simplu să discuţi cu publicul, asta numai dacă ştii ce vrei şi mai ales unde doreşti să ajungi. „Jucătorii” n-au înţeles nimic în aceste două decenii trecute. Ne pricem bine la fotbal, politică şi economie. Surpriză toate sînt varză. De ce? Pentru simplu fapt CĂ NE PRICEPEM !!!

N-am văzut soluţiile blonde din Guvernul atât de mic (după chipul şi asemănarea celui care-l conduce, indiferent de numele lui), n-am văzut nimic din ceea ce credeam în '89, '96, 2004 sau 2008. Am văzut în schimb „oameni de bine”. Pericolul partidelor populiste şi a deontologilor de şi din grup este că pot să profite de aceste „mişcări naturale de stradă” şi să cucerească „educatul electorat”.

Copil fiind cu ceva „vremuri” în spate mă jucam cu prietenii copilăriei mele un joc simplu şi haios. Păcălici. Cei care v-aţi jucat ştiţi despre cei vorba în joc. Să nu râmâi cu „păcăliciul” în mână. Cu ce rămân eu după acest joc? Perechile s-au format, n-o mai caut pe Albă ca Zăpada, caut să nu rămân...Păcălici.

Premierul l-a vizitat la spital pe jandarmul rănit (l-o fi dus SMURD-ul?!). Să-i fie de bine, dar pe la bugetari pe acasă a trecut, că prin portofel a lăsat ceva urme. Pe la pensionarii din spitale a trecut? Pe la profesorii îmbrăcaţi de magazinele „second-hand” a mai trecut? Emile, diferenţa dintre noi doi e majoră. Mie nu-mi place... strada! Emile, ai spus zilele acestea că eşti responsabil pentru 22 de milioane de români, am o rugăminte, lasă-mă pe dinafară. Concentrează-te în altă parte.

Preşedintele de tip jucător şi-a desfăşurat pe micile ecrane cunoştinţele în ale protestului pe care eu îl redenumesc în „Prost-Test”. Asemănarea destul de curioasă în „D'ale Carnavalului” pe străzile capitaliei cu mişcările „paşnice” din alte capitale. Vă amintiţi de Londra? Şi acolo au fost puţini pe afară şi mulţi la teveu. Preşedintele actual e una şi aceeaşi persoană cu preşedintele suspendat, diferenaţa şi asemănarea este că atunci ca şi acum, strada şi „oamenii de bine” l-au scos din...mocirlă.

Un prieten drag minţii şi inimii mele, ce nu l-am văzut de multişor dar noroc cu telefonia mobilă, m-a apropiat mai mult de...stradă decât aş fi făcut-o la modul serios. Conflictualul preşedinte e real, el n-a adus şi nici nu va aduce ceva nou în comportamentul arhicunoscut. Rămâne singur la timonă, lasă nava să-şi măsoare priceperea în faţa valului, pentru că el bine mersi stă în cabină şi bea un ceai de soc cu două cuburi de gheaţă şi...hai noroc. El ştie că această ciocnire a valului e una...ve-ri-fi-ca-tă. Atenţie, el ştie acest lucru! Şi atunci, vorba poetului – ce e val, ca valul trece - doar n-o să expună probleme grave şi reale pentru supravieţuirea echipajului. Lui T.B. îi este teamă de numărul scurt „322” de aceea l-a reînviat pe Raed apelând alt număr scurt...”112”. „Şi azi fug de 322 şi baia de mulţime” bănuiesc că-şi zice, lângă un pahar de soc şi două cuburi de gheaţă, jucătorul ce nu s-a desprins de preşedinte.

Interesant, parcă sindicatele au închis prăvălia cu...demonstraţii. Sindicaliştii sînt în căutarea fostului patrimoniu sau a băilor termale, atât de dragi Elenei de la turism. Apropo, Elena, nu te-am văzut demult, mai eşti în ţară? Asta e, vârsta. Reumatismul e noul reper. Eleno, n-ai tăiat nici o panglică prin piaţa Universităţii dând frâul liber dezvoltării unei noi idei, aceea de a demonstra paşnic-controlat sau nu mai taie foarfeca. Nu presiunea mediatică rezolvă „problemele de sănătate” ale pacienţilor ci...simplitatea lucrurilor. N-am încercat să căutăm premise, dar bănuiesc că dacă le găseam renunţam la ele. Dovada? Mă uit în jurul meu şi ajunge. Când vom învăţa să trăim din salariu şi nu de la locul de muncă e doar un pas, continuarea e firească şi benefică.

Strada. De ce n-am văzut PÂNĂ ACUM pe stradă timp de patru, cinci zile bugetarii ca să „mulţumească” pentru minunatele condiţii create de partid. De ce? De ce n-au ieşit în stradă când se vorbea cu patos şi ameninţări despre...noua administraţie, gloata?. De ce un partid sub zece procente poate uneori să-şi facă de cap? De ce? Ah, am înţeles, trebuia să apară Raed Arafat şi SMURD-ul ca să aflu şi eu că sînt...bolnav.

Astăzi ca niciodată românii n-au fost mai prosperi. Au maşină, loc de muncă, concediu pe „afară”, altele şi altele. Românii sînt preocupaţi de prosperitatea individuală şi bucuria de a nu fi...împreună.

Şi apropo ce să fac în stradă şi-n frig? Să văd feţe...ciudate sau înciudate. Oare de ce s-a auzit o singură zi (!?) un cântec: PDL şi USL aceeaşi mizerie. De ce? Hitul poate să devină şlagăr şi atunci deontologii din muzica românească s-ar putea auto...sesiza. Şi încă ceva, n-am ieşit în stradă pentru că nu sînt...autorizat, chiar dacă tătucul SMURD-ului s-a reorientat spre o poziţie mai dificilă. Asta cu poziţiile n-am înţeles-o niciodată. Şi încă ceva, cu ce era să mă îmbrac, asta dacă fac o paralelă între ce a purtat prin Parlamentul European, singura fiică a ţării, un tricou pro Iulia (Ucraina). M-aş fi îmbrăcat în ţinuta unui deţinut pe spatele căreia să scrie mare şi lizibul – SÎNT LIBER! – spre marea mirare a oamenilor de bine aflaţi sub...ocupaţie.

Curtea Constituţională decide ce şi cum despre comasarea alegerilor, dar cum să înţeleg vorba plină de duh a bunului meu prieten şi anume „dacă decizia va fi de neconstituţionalitate lucrurile se complică. Dacă va fi de constituţionalitate, se complică şi mai tare”. Aştept să-mi ştampilez cartea de identitate, poate aşa primesc şi eu un kil de făină şi un tricou, să-mi ajungă până la aialaltă...ştampilă.

Şi înainte de a-mi epuiza povestea vorbită în scris vă reamintesc că sînt adeptul fragilei maxime ce cu modestie îmi aparţine – „sînt omul ce-mi place să am un singur prieten în loc de zece duşmani”.

Mânat de amintiri şi premise apelez la şlagărul „hai cu noi ca pe 22”, acum nu ştiu dacă-i vorba de 22 februarie sau 22 martie, dar aştept o...premieră.

Dacă în '89 s-a ieşit în stradă pentru românul Tokes, în 2012 pentru românul Raed, pentru germanul Gheorghe a lu' Zâna din Poartă când se iasă în stradă ca să mă bag şi io în samă? Pentru că n-am decât cinci degete la o mână, pentru mine doar trei lucruri contează în viaţa asta: Soţia mea şi fiul meu, restul sînt amăgiri. Hai, pa!

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.
De dincolo şi de dincoace, Pilu